Another Red Letter Day


Another Red Letter Day

“Is there anybody there with that inclination
To bring back the sun to my heart?” Scorpions

L-am cunoscut prin iarna lui ’94. Dormeam pe un carton pe jumatate plin de gheata, ca asa l-am smuls din nametii adunati in spatele unui magazin, dormeam dupa usa metalica a unui bloc de duzina dintr-un cartier marginas al orasului. Nu frecventam canalele din cauza lipsei spatiului de manevra si… mie nu-mi place sa fiu inchis. Am preferat spatii deschise.

Ma bucuram ca pe vremea aia nu prea erau interfoane la blocuri. Pe durata verii, se gaseau milioane de locuri de parcare – paturi – cum imi placea mie sa le numesc. Parcuri, banci, paduri, gradini sau acoperis de bloc, pe garaje. Iarna era mai nasol. Si ma saturasem sa iau pumni in bot de la toti locatarii care veneau sau plecau din bloc. Asta in conditiile in care mergeam la somn la 2 noaptea si ma trezeam la 4.

Un bloc normal are 20 de apartamente. Patru pe etaj. A trebuit sa o iau din mers, pana si aici. Luam de 4 ori mai putine suturi in gura si dormeam de 4 ori mai multe minute consecutive daca ma culcam la ultimul etaj. Logic, nu vine toata lumea din bloc la ultimul etaj, dupa miezul noptii. Dar chiar si asa, tot primesti una la ureche si auzi un “Mars de aici” de 15 ori pe noapte. Si noaptea avea doua ore la mine, pe timpul iernii.

Anchilozezi in aceeasi pozitie, vesnic. In cur pe treapta cea mai de sus, cu capul si mainile pe genunchi. Uneori nu puteam dormi nici acolo. Trebuia sa ma intind. Si daca mai era si un geam spart pe casa scarii, mureai de frig chiar si la etajul 4. Obisnuiam sa iau presurile de pe la usi, sa-mi fac un pat de un metru patrat, pe care sa ma intind, ca dimineata sa le distribui in ordine pe la usi.

Dupa usa metalica de la parter, care statea deschisa, era de ajuns loc sa ma culc in aceeasi pozitie ca pe scari. Se forma un triunghi in colt si incapeam, nu aveam 182 pe atunci. O problema majora era atunci cand se nimerea cineva care sa o inchida. Nu ma vedea, nu el. Pentru ca ori era grabit sa plece, ori grabit sa ajunga acasa. Ma vedea urmatorul care iesea din bloc. Si suna destul de naspa sa primesti un sut, prin somn. In fiecare zi. Daca scapam doar cu palme, scuipat, injurat, amenintat, era minunat. Si cel mai naspa era sa dai peste 2-3 tipi, cu zece ani in plus fata de tine, care sa te ia la pumni bine de tot, sa trezeasca toata scara de urlete si sa nu mai stiu cum sa o sterg mai repede, in partea opusa a orasului daca se putea. De cele mai multe ori se putea.

L-am intalnit in iarna lu’ 94. Ma trezisem paralizat de frig. Nu-mi puteam misca maxilarul desi dintii imi clantaneau in nestire. Mainile si picioarele-mi faceau miscari sacadate, robotice, haotic. Gemeam usor in cele mai grele momente. Probabil asa am capatat ochi si urechi bune, viziune. L-am auzit scheunand pe bezmetic, in intuneric. Era relativ aproape, misuna prin fata scarii, dezorientat, singur si el. Eram buimac de somn si amortit de frig si de stat, incheieturile ma terminau. Insa dupa ce am ciulit urechile mai bine, am deschis ochii. Si m-am ridicat, tremurand. Nu am sa uit niciodata ce geruri au fost prin ’93-’94-’95. Si mai era si ziua mea de nastere pe deasupra. Pe atunci inca visam la 10 lumanari pe un tort urias, zece oameni care sa ma ajute sa suflu in el si sa-l impartim, piesa mea preferata in urechi si doar zambete, priviri placute si un pup, mai degraba pup barbatesc decat feminin. Mi-a sarit din cap imaginea asta, ulterior. Aveam alte lucruri spre care sa-mi canalizez eforturile.

L-am vazut in iarna lu’ 94. Era mic, tare mic. Bolfos, blanos, un pic speriat si da, dezorientat. Tremura si el ca toti dracii, cand l-am atins. Mi-am spus ca-s rece pe maini, am suflat in pumni sa le ofer caldura, ca apoi sa-mi bag geaca in pantalonii pe care i-am strans la mijloc, sa-mi deschei doi nasturi si sa-l iau in brate. I-am facut loc in san, era cel mai calduros loc al meu, orice altceva era pe jumatate inghetat. S-a zbatut initial, dar dupa ce s-a incalzit si s-a facut confortabil, s-a linistit. M-am bucurat nespus cand respiratia i-a devenit calma, odihnitoare. Imi placea sa-l simt. Nu mai tremura, nici eu, desi nu ma mai gandeam demult la asta. Il chemasem Cutu.

Ziua mergea pe jos langa mine, dupa mine, il mai luam in sanul meu doar daca era prea frig afara. Il invatasem sa stea la trecerea de pietoni, sa astepte. Pe cat de mic era, pe atat de protectiv. Loial. Iubitor. Imi umpluse noptile mele geroase, de caldura. Si nici nu mai plangeam de zece ori pe zi. Ii spuneam ca o sa fie bine, de cate ori puteam. De cate ori puteam, luam masa impreuna. De fiecare data. Mancam aceleasi lucruri, pe din doua, uneori ii dadeam o gura doar, pentru ca erau doua guri de toate. Ii intindeam, mușca, terminam eu restul si ne hlizeam ca prostii ca…nu mai e. Ne ofeream covrigi uscati, inceputi. Ramasite de hot-dog, cornete flescaite de inghetata, cotoare de mar, razuiam pana si cojile de banane. Practic tot ce se gasea prin tomberoanele marilor campusuri studentesti sau zonelor aglomerate din oras. Strangeam impreuna resturi de cozonac si oua rosii de pe jos de prin cimitire, cotrobaiam prin gunoaiele cantinelor studentesti si selectam…ce-i mai bun pentru amandoi. Mancam impreuna pana si resturi de legume prin piete, de pe jos. Il tineam in san cand ii citeam, stand teapan cu ochii beliti in vitrinele librariilor, pentru ca nu aveam voie inauntru, nici cu el si nici fara el. Si atunci vedeam ce librarii au carti deschise in vitrina si na, doua pagini. Apoi gaseam alta librarie, alta carte…Ii mai citeam si seara, prin parcuri, sub felinare chioare, carti gasite prin tomberoane, chiar si caiete scrise de mana.

Eram mai fericit, ca-si facuse loc in viata mea. Ca-i facusem loc in viata mea. Crescuse frumos, il spalam prin iazuri, prin lacuri, ne mai spalam cand ploua, prin balti sau la cismele. Nu mai sunt cismele…Blana ii devenise intunecata, lucioasa. De multe ori faceam baie impreuna. Imi placea la nebunie cand o facea pe mortul uneori, cand discutam cu el. Insa urechile ii erau indreptate spre mine. Puteam sa-i spun orice, uneori. Era mort. Insa de fiecare data cand auzea “Hai!” era…El. Am fi marsaluit pana in iad impreuna. Si inapoi, printre mari si vai si munti si oceane. Printre luni si stele. Si dincolo de tot. A fost prima persoana…Da, persoana. A fost prima persoana, pe langa mine, pentru care contactul era absolut necesar. Puteam sta desprinsi cu zilele, cu noptile…daca era nevoie sa ne odihnim, sa dormim, se intindea langa mine si-si lasa capul pe gatul meu. Da, comunicam in fiecare clipa. Si stii? Intelegea, tot.

Cum mai urla, cum se mai zbatea, cum scheuna si cum latra. Ii muscase pe amandoi, si boii il loveau si-l sugrumau cu sfoara pe care o avea la gat. Plangeam de ma prapadeam si ii rugam in timp ce ma taraiau in genunchi pe asfalt, sa-l lase in tihna, sa mi-l dea inapoi. Si ochii aia ai lui, Dumnezeii mamei lor de ochi, cum ma cereau…Si nu puteam sa fac nimic. Mi l-au luat 2 politisti, cand m-au agatat pentru vagabondaj. Politisti carora le fagaduisem o caramida in dinti cu cea mai mare sinceritate, pentru ca mi l-au luat. A fost printre primele dati cand ma gandisem sa-mi iau gatul. Se pare ca nu am reusit, inca.

L-am revazut peste 2 ani. Gresit, nu eu, el m-a vazut. Ne-am revazut. Eram intr-un parc, si-l vad ca iese din multime, de departe, rapid, prin verde crud, cu limba scoasa…Taraia o lesa frumoasa dupa el. Da peste oameni, se dezechilibreaza, patineaza din cauza demarajului, se redreseaza si se izbeste in pieptul meu si in bratele mele. M-a trosnit de mi-a stat aerul pe loc in plamani. Cu cata forta. M-a dat jos, doamne, mare mai era. Ce mare era, ce puternic era. Un munte de forta. Era frumos, cel mai frumos era. Si ochii lui…citisem si simtisem. Totul. Doi ani ai mei simtisem, doi ani ai lui simtisem. Ne-am spus totul intr-o fractiune de secunda. Ne-am smotocit plangand, minute bune, pana am obosit amandoi. Eram ragusiti, murdari, in lacrimi, transpirati, sedati.

Observasem ca din multimea aia, mai toti se opreau, se minunau.

– Cat de frumos!

– Ce fain, priveste!

– Tati, uite, uite!

– Vaaai…!

Mosnegi, indragostiti, copii, parinti, copii si parinti, mosnegi indragostiti, singuri sau impreuna, grabiti sau nu…Se exprimau. Cu totul. Mai toti se opreau dar imediat isi vedeau de drumurile lor. Mai toti. Afara de doua persoane pe care le observasem ca stau de minute in sir, in apropierea noastra. Un tata si o pustoaica aproximativ de varsta mea. Aveam vreo 12 ani pe atunci. Le-am spus, aproape sfarsit:

– Va intrebati de unde ma cunoaste? A fost al meu. Acum doi ani ne-am despartit. Nu mai stiam nimic unul de celalalt. Si se pare ca nu ne-am uitat.

Barbatul, bun, caci ochii mi-o spuneau, mi-a zis, incet, aproape stins:

– Si ai sa i-l iei? Il iei de langa ea?

Si atunci am privit-o. Si ochii ei, Doamne…mureau. Era muta de imagine. Voia sa spuna ceva, dar nu-i iesea nimic din gat. Doar lacrimi, pe obraji, din ochii plini. Siroaie. Si gura intredeschisa. Si o mana intinsa, iar cu cealalta strangea usor palma deschisa a tatalui ei. I-am spus, sugrumat de emotie si cu lacrimi in ochi, pe care incercam stangaci sa le ascund:

– Nu, e al ei. E mai bine asa.

Si mi-a zambit. Si impreuna cu ochii ei, mi-a daruit toata dragostea din lume in momentul ala. Toata, mie. Ne-am despartit greu. Foarte greu. Dar eram fericit. Am plecat fericit. Spre o alta zi importanta. Another red letter day. Din Iarna lui ’94.

Edith – Cerinta


Edith

Salut.
Sunt multe sa iti spun.
Atat de multe incat vreau sa traiesc
La infinit sa-ti spun macar un pic din cate am sa-ti spun.
Suna ciudat ce-ti spun acum.
Nu cer nimic din fire.
Atunci cand toti cer, n-am sa cer.
Caci imi cresc aripi de voi dori sa zbor.
Si uneori, caci oameni suntem, mai cerem.
Si cer si eu.

Iar acum, tie,
Iti cer imens un mic banut…
Pe nume Timp.
Da-mi timp din tine si am sa-ti dau la schimb pe el,
Ce simti ca vrei si speri.
Si facem schimb.
Caci simt.

Bob si Scarpinat


Fun mosquito

Eram cu un fost coleg de serviciu pe una din autostrazi, undeva.
Stephen, soferul care ma taraia in momentul ala, colegul adica, are
cretinul obicei sa vorbeasca mult si prost, tinand in discutie tot felul de
abureli de subiecte. Ii place la nebunie sa-si futa gura de pomana, pentru ca
presupun ca nimeni nu-l poate asculta mai mult de doua minute legate.
Cica se insoara anul asta, vai de curu’ viitoarei neveste. De obicei e invers.
Acceptase sa ma ajute sa car acasa niste cabluri, pe care le-am pus la picioarele
mele, in partea stanga.

Se discuta aprins despre un tantar. Asta era subiectul din momentul respectiv.
Un tantar pe care el il vazuse in masina, luand o pauza de la supt, odihnind acum de zor pe bord. Mi-a facut capul muci cu tantarul ala, o sa-l numim Bob. Pe tantar, bineinteles. Tot discutand despre tantari, parca ma deranja ceva al dracului de tare pe interiorul piciorului drept, dar rau frate. Asa ca fac pe dracu in patru si bag mana mea preferata, stanga, pe sub centura de siguranta, pe sub cureaua mea destul de bine stransa, ocolesc siretul  de la pantalonii scurti, cu greu ce-i drept, si imi fac loc in jos in directia genunchiului, cu o pofta nebuna sa ma scarpin.

Nu are rost sa o fac pe detectivul acum, asa ca sar peste polologhii si intru direct in paine. Ne-am rasturnat cu masina, ne-am rostogolit de 2 ori cel putin (era o “folie” subtire de gheata pe asfalt ce-i drept) si am aterizat cu capul in jos, amandoi. Iar bietul Clio, cu rotile in sus. S-a intamplat rapid, stiu doar ca mi se roteau ochii si capul in directia in care ne rostogoleam.

Cand totul s-a sfarsit, cablurile imi prinsesera picioarele, niste “mate” ajungand
si la pedale in dreptul lui Stephen si chiar ma simteam legat bine de tot, la picioare.
Erau niste noduri stranse si bucle peste tot peste pedale. Deci cu picioarele ma aranjasem. Baga-mi-as pula in ele de cabluri, ma simteam ca si cum imi privesc propriul penis care se pisa fara voia mea. Neputincios adica, omule. Ma gandeam la Bob, sa ma cac pe mine daca nu ma gandeam la Bob in momentul ala. Unde pula mea-i tantarul ala, Stephen?? Ii strig, dupa o vesnicie. Raspuns, o laie…
Incepuse sa ma doara capul, pentru ca tot cu bostanul jos atarnam. Ar fi fost misto sa-mi vina sa ma pis, sau mai rau. Puteam sa-mi misc doar gatul, asa ca-l intorc in directia colegului meu, care statea cu fundul in sus, ghemuit, inconstient, cu capul intre volan si parbriz, ciudata pozitie. Respira, ramasesem o clipa mut, insa cand mi-am dat seama ca respira mi-a trecut “consumul”. Insa pustiul era inconstient. Oh well, sa vad cum o scot eu la capat acum, ma gandeam.

Dreapta imi era rasucita la spate, aveam senzatia ca e retezata deja, pentru ca nu o simteam deloc si nici nu puteam sa o vad. Stanga, dragii mei dragi, stanga era problema zilei. Stanga mea era inca in pantaloni, sugrumata de centura de siguranta, de cureaua blugilor mei si de siretul pantalonilor scurti de dedesubt. Imposibil sa o scot de acolo pentru ca toata greutatea mea apasa fix in locul ala. Imobilizat cu totul. Nesilit de nimeni. Si in ce pozitie.

Mi-am dat seama ca aveam capul spart pentru ca imi siroia ceva pe undeva prin par. In departari se zarea autostrada, aglomerata ca naiba pentru ora 19, cel putin atata era inainte sa ne rostogolim. Zburasem destul de mult, imi zic. Oare n-am nimic rupt? Prea e totul ok. Bine ca nu ne-am ciocnit de un copac, de o alta masina sau bine ca nu ne-a bufnit o alta masina, ca era jale. Oare unde-i Bob? E intuneric si nu vad prea bine acum, masina nu mai are lumini demult. Nu stiu cat a trecut, intr-un final a venit o masina de tractare, urmata la mica distanta de 2 masini de politie si de una a ambulantei. Tampitul de Stephen se trezise din amorteala drept cand a pus mana pe portiera unul din politisti.

In momentul ala nu am mai putut, explodasem intr-un ras interminabil, de-o veselie nemaipomenita. Ma gandeam la Bob, la Stephen, ca e bine. La mine cu laba stanga in pantaloni, cealalta incerta. La picioarele legate si la pozitia dementiala in care stateam. Adica pe scaun, legat fedeles si scaunul (adica masina) cu capul in jos.
Eu as fi facut poze mai intai, daca era cineva in locul meu. In fine, s-au organizat baietii rapid, mi-au taiat centura de siguranta si eram ca nou. Cand am privit masina din exterior, drumul pe care il facuse pana s-a oprit, felul in care erau busita, nu-mi venea sa cred. Praf. Un ghem de metal. Soferul meu si-a revenit total, masina i-a fost remorcata, noi nu aveam nevoie de spitalizari. Ceva vanatai, o entorsa si un cap spart se rezolva si fara medici, asa ca eu unul am fost condus acasa de o masina de politie si Stephen a plecat cu cealalta sa sufle in ceva undeva. M-a sunat 20 de minute mai tarziu sa ma intrebe daca nu l-am mai reintalnit pe Bob si sa-mi spuna ca toata lumea din sediul central de politie deja a aflat ca am fost prins cu mata in sac. Cu mana pe tragaci adica. Pai nu trebuia sa ma scarpin daca ma manca? Futu-ti mortii tai sa-ti fie Bob. Asa, ca sa gasesc si un vinovat, in final.

Univers


Alone

Sarut
Ce faci? Cum esti?
Eu vreau sa dorm,
Sunt rupt si ochii mi se ‘nchid.
Am stat special sa termin,
Nu s-a ‘ntamplat de mult.
Mi-a venit brusc…in fine.
Ma duc in pat, ai grija, eu maine ‘s liber.
Asa ca am sa fiu pe aici mai mult.

Desi valuri de larcrimi dau sa reverse
De sub gene matasoase si lungi,
Umplute de negru, iubito,
Sa stii
Ca nu ti-am fost iubit o data
Ti-am fost cand Haul era Hau
“Mi-ai fost” si “ai sa-mi fii”
Stii? Pot fi minciuni…
Imi esti!
E cel mai bun.

Mai esti?
Ce faci de sarbatori?
Pe unde fugi, cu cine?
Asteroizii se pornesc
Din intuneric inspre galaxii
Si-si fac tunel si se ciocnesc
Sa ajunga departe
Urmand sa crape in zgomot de fier
Prabusit in tacere.
Iar stele sa curga usor
Pe pamant printre nori,
Lasand urme pe cer
Sfasiate de vant si de ger
Pierdut in Stingher

Privesc in ochii tai
Frunze tarzii purtate de vantul ratacit
Sau cum pietre se unduiesc in balta verzuie
In care se oglindesc brazi mustaciosi
Acum tremurati, incarcati de ierni.

Privesc stropi din cristale
Cum se scufunda in marea cea de calti
Prin balti unite lasate prin noroi
Noroi timp mult crapat, acum mustind
De lacrimi si de ploi.
Din stropii oglinditi
In ochii tai
Ochii ce privesc scancind, a goi.
Stii bai? Eram un doi!

– Cand ai sa fii sa-mi fii din nou,
Sa-mi fii doar una!
– Si, pana cand, ma rog?
– Sa stii!!
Pan’ or sa se sfarame,
Pentru noi, timpuri.
Si Soarele. Si Luna.

Te voi iubi intruna!

Wish


Floyd

“The north wind is blowing all the way everywhere I go
Trough the season of my life, on this my last journey
The daylight is fading in my dreams the angels call my name
They lead me to my own land, don’t let this dream ever end
Axenstar – Northern Sky”

I Wish you all the best.
I care.
Be good,
Cause when the morning fights the night
And wins,
I will be there waiting
Until the ending ends.
For us,
I wish you guys The Christmas,
A great New Year
And everything.
Just clear.

Vise


Red & Black“You really fucked me Kim
You really did a number on me
Never knew me cheating on you would come back to haunt me
But we was kids then Kim, I was only 18
That was years ago
I thought we wiped the slate clean
That’s fucked up!
(I love you!)
Oh God my brain is racing
(I love you!)
What are you doing?
Change the station I hate this song!
Does this look like a big joke?
(No!)
There’s a four year old boy lyin’ dead with a slit throat
In your living room, ha-ha
What you think I’m kiddin’ you?
You loved him didn’t you?
(No!)
Bullshit you bitch don’t fucking lie to me
What the fuck’s this guy’s problem on the side of me?
Fuck you asshole, yeah bite me
Kim, KIM!
Why don’t you like me?
You think I’m ugly don’t you
(It’s not that!)
No you think I’m ugly
(Baby)
Get the fuck away from me, don’t touch me
I HATE YOU! I HATE YOU!
I SWEAR TO GOD I HATE YOU
OH MY GOD I LOVE YOU
How the fuck could you do this to me?
(Sorry!)
How the fuck could you do this to me?” Eminem – Kim

Toate prietenele mele au fost extraordinare.
Insa am sa aranjez in cuvinte doar cateva din ele,
De data asta.
Unele erau la Liceul de Arta,
Loc in care obisnuiam sa bantui 20 de ore pe zi. Ani.
Aveam dreptul, desi nu invatam acolo,
Sa asist la orice ora si clasa mi-as fi dorit.
Pentru ca eram, pe langa altele, indragostit de arta, de muzica.
Desi eram un descreierat destrabalat in sinea mea.
Si inca sunt.

Avea obiceiul sa scuipe inainte.
Prefera gatul gol si tot timpul o claritate aparte in timbru.
Venele parca se invarteau ca ramele pe gatul ei, cand se pregatea.
Simtirea ei era dioxidul meu de carbon.
Priveam si era de ajuns sa traiesc.
O futeam atat de tare la cap cu anumite piese
Incat nu ii mai trebuiau partiturile mele tampite,
Dupa care umblam doua ore pe zi sa le culeg si sa i le astern peste clape.

Auzeam acum. Strangeam degetele in pumni crezand ca o imbratisez,
Atat parea de aproape.
Nu era nevoie sa rog, cer, spun sau sa gandesc ceva.
Trebuia sa inchid ochii o clipa, sau naiba stie ce trebuia sa fac,
Important era ca totul se intampla cum si cand trebuia.

Am senzatia ca totul a fost prea rapid.
Nu stiu de ce.
Probabil ca ploaia a sters sau incetosat totul iar ochii nu au patruns mai departe.
Nu trebuia sa-mi pleci in infinit, sa stii…

Asa cunoscusem o tipa ce canta la vioara, Dumnezeule, o splendoare a firii.
Goala, in pat, in asternuturi albe si cu vioara in mana era ca un Arhanghel.
Stii cum canta? Ma lipseam de dorinta de a o atinge, de a o deranja sau apostrofa.
Nu-mi trebuia nici sa o privesc. Nimic.
Doar sa o ascult si sa dorm pe jos, sa ma fac mic si sa inchid ochii.
Simteam. Era de ajuns. Simteam ca e acolo si ca e un tot.

Totul bineinteles, culmina cu unirea trupului ei, lipit de al meu.
Era adevaratul apogeu.
Era tot ce nu puteam niciodata duce.
De fiecare data mult prea mult.
Poate de aia a si trebuit sa ma lase singur si sa crape naibii.

Pur si simplu se intampla lucruri.
Oricand.
Trebuie doar sa vezi.

Se ridica din pat, dimineata,
Inainte sa ne schimbam sau imbracam, pe jumatate adormiti.
Si fara mofturi si fara mutre sau repros sau lene,
Ci cu totala daruire si placere, vointa si putere facea doi pasi din dormitor
Si lasa usa larg deschisa in camera mare iar cand apasa pe primele clape deja visam,
Deja eram departe.
Atat de departe incat niciodata nu mi-am dorit sa ma intorc inapoi.
Pianul gemea odata cu ea, era atat de dureros dar atat de frumos.
Pianul era un cacat de fapt, ea era totul.
Ar fi fost o prostie sa intrerup simbioza, totusi.
Rupea, smulgand bucati din mine, constant.
Plangea de fiecare data cand faceam dragoste.
La fel de intens ca atunci cand imbratisa clapele cu degetele.
Faptul ca visam ca faceam dragoste cu ea in toate pozitiile posibile pierise demult.
Desi o doream 24 de ore pe zi in acelasi timp.
Nu credeam ca poate exista ceva mai frumos decat 10 degete lungi, subtiri si albe,
Asezate pe clape la fel de lungi, de subtiri si de albe.
Si negre.
Cu solduri goale care se leagana pe un fund superb asezat pe un scaun din piele.
Si picioare perfecte ce bat ritmul in scanduri lustruite de lemn masiv scufundat
In intunericul pleoapelor intredeschise de dorinta.
Purta in ea atat de multe lacrimi incat imi imaginam ca s-a nascut doar sa cante.
Iar parul ei lung, infinit, cum ii plangea pe spate in inele dese si
Rasfirate de vantul venit dinspre fereastra cu perdele groase.
Cacat.
Ma usuca inca si acum.
Stii?
Nu mai voiam nimic.

A plecat departe, dupa terminarea liceului.
Ai ei au contat mai mult.
Precum un sunet ce se stinge usor,
Atat e greu a disparut,
Odata cu fragmente din mine,
Amestecate cu un tiuit prelung care te face sa-ti futi o palma la ureche.
Sapte luni dupa aia mi-au spus,
Ai ei,
Ca insuficienta cardiaca s-ar putea datora si
suferintei pe care o purta in interior de cand a plecat,
Si ca eventual sunt singurul vinovat ca ea nu mai e.

As fi vrut sa-i am in fata ochilor in momentul ala.
Pula mea ma!
Sunt doar vise.